#orfaniiAlbi #diaspora romaneasca si #sindromulitalia in #romania

Sindromul Italia - consecințele unui sacrificiu matern

Cunoaștem cu toții poveștile protagonizate sau poate chiar pe unele dintre protagonistele cazurilor de migrație economică în Italia - și spun protagoniste pentru că mă refer la doamnele de vârsta a doua care, în special în Iași și în zona Moldovei, nu au avut posibilitatea de a se reprofila profesional după vârsta de 40, văzându-se obligate să-și caute surse de venit departe de casă...

Fabrica, întreprinderea, combinatul (ca întreaga zona industrială din Iași) ca posibil angajator dăduse probabil faliment până prin 2000, iar gama joburilor disponibile pentru această categorie de vârstă frizau absurdul prin absență - în acest context, ideea de a îngriji un bătrân sau un copil într-o țară în care aceste servicii se plăteau de 3-4 ori mai bine decât o normă întreagă era o alternativă extrem de ispititoare pentru multe românce…

Am cunoscut personal astfel de cazuri - multe dintre femeile ce acceptau un astfel de job aveau copii sub 18 ani. Le era așadar imposibil să refuze certitudinea unui salariu mai bun, unei vieți mai bune pentru propria familie - prin urmare, femeile ce ar fi supraviețuit grație unui mizer ajutor de șomaj plecau în Italia, ce părea un El Dorado în comparație cu România.

Anii au trecut, multe dintre aceste femei au rămas în Italia, în Spania, în Franța, uneori familiile s-au reunit peste graniță, dar alteori nu, copiii fiind lăsați în grija bunicilor, a rudelor, a vecinilor ani de zile...

Între timp, conform statisticilor din 2018, numărul “orfanilor albi” ai femeilor ce lucrează ca old-sitter în Italia a ajuns la 750.000… Paradoxal, scopul inițial era de a le oferi acestor copii o viață mai bună, prin intermediul banilor trimiși lunar. Dar din păcate, consecințele acestei alegeri forțate s-au dovedit a fi tragice, soldate uneori cu sinucideri...

Și în Corriere della Sera s-a publicat lunea aceasta  un reportaj pe această temă: româncele ce și-au jertfit tinerețea Italiei (adesea 8-10 ani) și care, după ce au îndurat condiții de muncă frecvent inumane (tratament înjositor, control exagerat, privare de timp liber), nu reușesc să se adapteze la o viață normală în orașul natal, alături de familie (în cazul în care le mai rămâne una).

Sunt prezentate numeroase cazuri de paciente tratate în momentul de față la Spitalul Socola din Iași - diagnosticul: “sindromul Italia”, termen propus inițial de un medic ucrainean în 2005 și aplicat între timp atâtor femei din România, Moldova sau Ucraina, acelora ce și-au părăsit țara sacrificându-și sănătatea fizică și mentală pentru bunăstarea copiilor lor.

Iașul este ilustrat ca principala proveniență a îngrijitoarelor ce au luat drumul Italiei. Autocarele și serviciile de curierat înspre peninsulă se bucură încă de o bogată clientelă, căci, în lipsa locurilor de muncă la nivel local, Italia se profilează ca un “tărâm promis”, de peste 10 ani…

În 2008 am intervievat în cadrul unui proiect internațional legat de migrația de muncă în Europa de Est câțiva români ce părăsiseră unele sate din Județul Roman - în principal sate catolice, din care numeroase femei primiseră diverse oportunități lavorative prin intermediul preoților catolici. “Badantele” se bucurau de referințele pozitive ale preotului local, familiile italiene aveau încredere în forță de muncă venită pe această filieră, exista ferma convingere că acesta era unicul mod de a reduce sărăcia și șomajul din zonă…

Posesorii mașinilor cu număr de Italia ne-au povestit atunci despre condițiile dificile din perioada pre-UE, ce începuseră deja să se amelioreze în 2008… Bărbații lucraseră pe șantier, femeile ca îngrijitoare ori menajere. Dorința lor fusese de a rămâne “măcar până termină copiii școala”, așa cum bine îmi aduc aminte, dat fiind că a doua familie cu care am vorbit părăsise Italia după terminarea ciclului primar al copilului - perioadă în care mama acestuia îndurase deja destule umilințe.

În 2007, Școala Gen. nr. 11 din Iași începuse un proiect pentru copiii cu părinți la muncă în străinătate: tutori din clasele mai mari care să-i ajute în orele de după lecții, înainte de cina pregătită de bunici… se credea că situația era DOAR temporară; se vorbea de copiii ai căror părinți (adesea ambii!) munceau în Italia - în sudul prost plătit ori în nordul ceva mai discriminator... Însă excepția s-a transformat în regulă, fenomenul s-a generalizat, iar copiii au devenit la rândul lor adulți ce au luat drumul străinătății, neavând familia, deci nici măcar o minimă legătură cu patria.

Româncele de vârstă medie ce-i îngrijesc pe bătrânii italieni se mai văd încă prin parcurile diverselor orașe italiene: în special duminica după-amiază… îmi aduc aminte de tonul necăjit al uneia din Palermo, ce își spunea povestea unei compatrioate, ori de conversația și expresia abătută a altor două întâlnite pe străzile din Lucca.

Am întâlnit români și românce într-o sumedenie de orașe din Italia, fiecare cu povestea proprie, întâlnind și mulți tineri ce au crescut acolo și nici nu contemplă posibilitatea de a reveni cândva în România.

În Italia s-a renunțat la “etichetarea” românilor, însă o integrare desăvârșită nu este ușor de întâlnit. Le este mai ușor româncelor aflate într-o relație (eventual căsătorite deja) cu bărbați italieni, cu toate că și aici se mai observă raportarea unor italieni de vârstă medie la o serie de stereotipuri (cu iz oportunistic) în ceea ce privește româncele.

Societatea italiană s-a obișnuit în general cu prezența românilor (care pe alocuri se bucură de o mai bună reputație decât albanezii, din motive misterioase), cunoaște și situația așa-numitelor ”badanti”, iar imaginea României s-a redresat oarecum în ultimii 5 ani, românii nemaiputând denunța clima de intoleranță resimțită acum 10 ani în anumite zone. Dar acest fapt nu schimbă cu nimic drama familiilor destrămate de plecarea părinților din pricina precarității din patrie...

Același articol din Corriere della Sera menționează o cifră înspăimântătoare: 1 milion de așa numite “badanti” românce, “doar Siria exportă mai mulți imigranți în Europa”...

O situație îngrijorătoare, al cărui responsabil este doar statul român. Acest stat român în care acum se protestează în stradă, dar care rămâne indiferent la necesitățile cetățenilor… ca de obicei. Doar de lipsă de coerență nu se poate acuza politica românească… țările din Balcani privesc spre România admirativ, lăudând masa critică mereu gata de proteste stradale, însă puțini observă indiferența crasă a politicienilor noștri față de orice deziderat al societății civile… libertatea presei din România este admirată de către jurnaliștii din țările vecine (conform discuțiilor la care am participat în cadrul Festivalului internațional de jurnalism de la Perugia, încheiat duminică, 7 aprilie), dar nimeni nu așteaptă rezultate concrete, vreo schimbare reală…

Tot în acea duminică seară, pe canalul Rai 3, la TG3 se vorbea de protestele organizate la București, dar și de traiul clujenilor rromi în preajma gropii de gunoi de la Pata Rat, cum o numeau italienii. Nou înființatul partid Demos apărea ca unicul interesat de soarta oamenilor din zonă în eventualitatea în care se decide închiderea arealului…

Întrebarea mea este:

A ajuns măcar una dintre aceste probleme la urechile unui guvernant român? Iar în cazul unui răspuns afirmativ, ce măsuri concrete se iau? Doar o mică asociație din Italia, L'Associazione delle Donne Rumene a ridicat problema “orfanilor albi” și a creat un proiect: www.teiubestemama.com

Dar unde este sprijinul concret al statului român?

Unde sunt proiectele de sprijin pentru copii și cele de reinserție socio-economică dedicate fostelor îngrijitoare?

Ce se va întâmpla cu acesta generație jertfită?

Problema orfanilor albi se cunoaște de ani de zile în țară...

O țară ce va continua să sângereze, să piardă oameni, iar hemoragia nu se va opri de la sine… Ce progrese incredibile s-au făcut în acești 12 ani de UE? Câți oameni au fost literalmente “scoși” din sărăcie de către stat?

Când vom intra EFECTIV și COMPLETAMENTE  în EUROPA?