Impresii & amintiri din #grecia & #creta

Grecia, Creta, Heraklion...

Totul s-a petrecut atât de repede încât amintirea voiajului meu pare un vis… Heraklion, miticul palat din Knossos, Rethimno și Chanía - toate aparținând unui sud încântător incomparabil cu nordul încins de tensiuni incompresibile pentru un intelectual contemporan.

În aparență, viața în Creta nu pare să fie afectată de politică ori de criză - doar magazinele închise indică faptul că ne aflăm în extrasezon.

Din momentul în care am ajuns în Heraklion, lumina extraordinară a soarelui m-a vrăjit… de pe aeroport privesc marea și insulele vizibile la orizont.

Sosită în centrul labirintic, localizez cu ceva dificultate hotelul foarte modern și extrem de primitor (cu ajutorul unor localnici săritori, trebuie să precizez). M-a impresionat cordialitatea recepționistului și a întregului staff, care în mod tipic pentru Europa de Sud, nu demonstra doar o politețe afectată și nimic mai mult.

Centrul orașului se află în imediata apropiere a țărmului, a fortăreței medievale Koules și a portului vechi & nou. Este presărat cu relicve venețiene, dar în esență este un labirint grecesc/otoman, foarte similar cu Lefkosia ori Thessaloniki - toate așezări milenare ce au asimilat numeroasele influențe istorice.

Primele urme istorice pe care le caut în Grecia atâta vreme dominată de Imperiul Otoman sunt moscheile - obsesia mea istorică este mereu alimentată de descoperirile de acest gen: Macedonia, Bosnia, Thessaloniki, Cipru, iar acum Creta. În Heraklion am descoperit o biserică transformată în moschee care a revenit la funcțiunea originară păstrând arhitectura orientală: este vorba de Biserica Sf. Titos.

Loggia Venețiană din secolul al XVII-lea mi-a adus aminte în primul rând de Udine, o localitate ce mi-a rămas în memorie și în inimă grație Festivalului Friuli DOC din septembrie 2017, a piesei de teatru jucate chiar la adăpostul oferit de Loggia del Lionello și a concertului lui Goran Bregovic, dar și din pricina altui fapt: un bun prieten locuiește în această urbe friulană.

Tot din epoca venețiană este și Fântâna Morosini, aflată la doi pași de artera comercială și de una dintre cafenelele-patiseriile mele preferate: Phyllo Sophies - complimentele mele se îndreaptă spre patiserul de bougatsa și cafeaua oferită, cât și spre chelnerii atât de comunicativi, datorită cărora am început o adevărată dezbatere cu toți clienții - tema? Macedonia, desigur.

În acea zi luat pulsul națiunii în acuta problema toponimică, am înregistrat (fără stupoare) diversitatea opiniilor și am constatat cu destulă plăcere că ardoarea naționalistă nu a redus nicicând politețea vorbitorului.

Zidurile Iraklionului încă mai rezistă - și deși întregul centru vechi este practic un muzeu, nu se poate ignora Muzeul Arheologic, direct în piața Plateia.

Labirintul centrului este pitoresc mai ales spre seară, când toate localurile prind viață, bucătăriile încep să lucreze, iar lumea se destinde, râde și însuflețește urbea… astfel am descoperit un local ce purta numele manifestului unui iubitor de “slow food”: “O Tempelis”. Bucate tradiționale gătite ca acasă, lume vorbăreață, chelneri șugubeți și internaționali - unul din Albania, celălalt din România. Evident, integrarea nu a fost o problemă dacă mă gândesc la bucuria pe care o vad pe fetele grecilor când le spun de unde vin. În nicio țară (cu excepția Ciprului), nu am observat o astfel de simpatie fără de români! Jos pălăria pentru greci!

Palatul Knossos a fost următoarea destinație obligatorie - trebuia să calc perimetrul mitic al unei legende minoice din 1700 î.Hr...

Pe urmele venețienilor și ale otomanilor am hotărât să mă îndrept într-o dimineață și spre vest - întâi spre Rethimno, o mică așezare atât de lăudată de toată lumea în Heraklion.

Într-adevăr, nu am fost dezamăgită: în apropierea fortăreței venețiene situate pe înălțimile orașului, am descoperit un centru vechi omogen și pitoresc - faleza și farul, ulițele înguste pavoazate cu nenumărate magazine și cafenele, piețe mai mari sau mai mici, moschei, biserici, totul prin excelență mediteranean, deci minunat.

Chaniá, la o oră distanță de Rethimno, tot pe țărmul superb, este un oraş la fel de surprinzător  - rămășițele venețiene sunt aici mult mai dispersate pe linia țărmului, iar priveliștea clădirilor joase, colorate, marea, portul și farul ar merita ore de contemplație… de preferat de la fereastra unei cafenele din port!

În ciuda (sau poate datorită) absenței turiștilor sezonieri, străduțele ascunse din centru invitau la o plimbare - totul era atât de primitor… cafenelele, bistrourile, tavernele cu muzică și irezistibilele specialități locale… o atmosferă de neuitat…

Întreaga insula mi-a rămas în memorie nu doar mulțumită peisajului cultural/urban, ci mai ales grație oamenilor, atmosferei atât de plăcute din localuri, cu al lor ritm lent, atât de cunoscut mie… unde o cafea e mereu însoțită de un dulce, lokum și vorbe prietenești. Mediterana pe care o iubesc încă din lunga și minunata perioadă petrecută în sudul Italiei...