#madrid #spania Variatiuni pe teme europene...

#MADRID - la a doua și a treia vedere

Cu Spania sunt mai mult decât familiarizată - din toate punctele de vedere. O națiune și o mentalitate pe care o cunosc și cu bune, și cu rele.

De nenumărate ori am explorat Peninsula Iberică - prima incursiune a fost Barcelona, acum mai mult de 10 ani, a urmat vestul și sudul (Cadiz, Malaga, Granada, Cordoba și Madrid); cu altă ocazie estul și nordul: din Valencia, un oraș încântător, Burgos, Valladolid, Salamanca, León, Oviedo, Gijón, Santander. Ulterior Murcia, Alicante, Cartagena, Palma de Mallorca… am încercat să evit “repetițiile” în cazul regiunilor mai mult decât familiare (căci pentru unele localități e valabilă zicala: “mai răruț e mai drăguț”).

În orice caz, metropolele spaniole în care am revenit mereu cu cea mai mare plăcere, au fost Valencia, Barcelona și Madrid - grandețe, istorie, cultură, complexitate, așadar surse mai greu epuizabile de surprize cultural-artistice (dar nu numai).

Madridul nu face excepție: superlativele nu lipsesc.

Explorarea a început de această dată din alt punct cardinal, din nord: și anume din cartierul Salamanca (unde pentru câteva nopți am avut un excelent hotel).

Primul impuls: explorarea împrejurimilor în plimbare pe bulevardele elegante în direcția Poarta Alcalá și parcul Retiro… urmând apoi să ne îndreptăm spre Gran Via, La Latina & sau Plaza Mayor…

Obiectivele turistice nu erau o prioritate - am pornit drept înainte pe Bulevardul Principe de Vergara înspre Plaza Colón și Recoletos, am revăzut străzile însorite, am descoperit străduțe paralele la fel de primitoare, iar ceea ce m-a încântat în primul rând a fost arhitectura cartierului Salamanca, cu micile baruri, cafenelele tipice, lumea simpatică, atmosfera proverbială care cam lipsește în multe localuri spaniole din Berlin.

Popasul în Madrid nu a fost întâmplător: a fost o dublă escală în drum spre Maroc. Motivele - diverse: subsemnata - pentru a continua explorarea unui oraș în care m-am simțit excelent la prima vizită; soțul meu: pentru călca un pic pământurile strămoșești.

Prima zi a fost o rapidă trecere în revistă - centrul îl cunoșteam deja, a fost doar o chestiune de orientare și descoperire de noi colțișoare, străzi și restaurante. Nu am fost dezamăgită de ofertă, evident.

Însă cum nu sunt fan al tradiționalismelor, și nicidecum al sandwich-urilor de calamar prăjit, am reperat și un bistro diferit în peisajul culinar urban: Metro Bistro, Plaza Mayor, demn de o puzderie de stele Michelin, ce mi-a adăugat încă o serie de amintiri plăcute legate de Madrid și de locuitorii lui șugubeți.

Tot la capitolul reperat - dulcele grai românesc nu l-am identificat în amalgamul lingvistic ce domină haosul madrilen, însă reacția pozitivă în momentul în care soțul îmi făcea prezentarea cosmopolită latino-balcanică (cu accent pe originile mioritice, evident) mi-a dat de înțeles (și confirmat) că madrilenii au devenit deja mai imuni la stereotipii & prejudecăți (în comparație cu mulți dintre cei din sud). Indubitabil, reacția mi se datorează, însă vreau să cred că românii sunt într-adevăr mai bine priviți în Spania decât cu ani în urmă.

Madridul este un oraș cosmopolit, lume descuiată - așa cum i se cuvine unei capitale europene.

Am întrebat de câteva ori localnicii (defect profesional), înțepând nițel balonul patriotic din corazón-ul fiecărui iberic - cam care e părerea față de “eficiența” guvernului, emigranți și NOTA BENE: refugiații din Siria (în lumina politicii “impuse”, cum spun ei, de către Merkel).

Iar spre marea mea bucurie, am dat peste o anume resemnare politică (nimic surprinzător) în răspunsuri echilibrate (clar, era vorba de oameni plimbați nițel prin lume), cărora le a fost rușine de o pancartă atârnată de primărie, ce atesta cu mândrie că orașul a oferit adăpost unor 73 de refugiați…

În special la întoarcerea din Fes, când am poposit iarăși în Spania 2 zile (nu neapărat pentru a domoli “șocul cultural” pe care un neamț l-ar fi experimentat cu siguranță la o trecere bruscă din Africa în Germania), am perceput Madridul ca un oraș mai apropiat mie: m-am bucurat să revăd barurile de tapas și cafenelele aglomerate până noaptea târziu, atmosfera relaxată pretutindeni - a fost prima dată când m-am simțit ca acasă în Spania. Meritul îl are ambientul cosmopolit, desigur - dar poate și meleagurile africane, ce au evidențiat și mai mult contrastele între Magreb și Europa (organism cât de cât omogen barem din perspectiva nivelului de trai)…

Uneori e necesară o astfel de privire de ansamblu, dintr-o perspectivă total diferită - voiajele ar trebui să servească în primul rând acestui scop: a trăi în Europa este un fapt pe care noi, cei născuți aici, îl considerăm normal. Este un dat căruia, de 11 ani, i se adaugă drepturile de cetățean UE, posibilitatea de a ALEGE țara de domiciliu în cadrul acestui mamut european - un PRIVILEGIU inexistent pentru România înainte de 1989. Pentru europeni, dar mai ales pentru cei ce trăiesc pe alte continente, luptând cu problemele specifice (inclusiv chestiunile climatice, poluarea etc.) este mai degrabă o ȘANSĂ. Firește, Europa nu este nicidecum scutită de probleme, însă are parte de nițel mai multă ordine… aspect indispensabil.

Săptămâna trecută, în cadrul unui eveniment desfășurat la Ambasada Italiei de la Berlin s-a discutat exact acest subiect - Europa și World Happiness Report 2018. Concluzia unuia dintre profesorii americani a fost una similară celei enunțate mai sus - în Europa, per ansamblu, se trăiește mai bine decât în celelalte continente marcate de o comparabilă diversitate culturală…

Acest tablou devine și mai clar după o incursiune într-o lume cunoscută mai mult teoretic decât practic - Marocul, unde Europa a atins doar superficial universul musulmano-marocan. Ca de obicei, practica este altă poveste - iar a vedea cu proprii ochi o țară în curs de dezvoltare servește în primul rând drept avertisment.   

Ce bine ar fi dacă și România ar respecta & ar menține standardele “europene” și nu ar prefera “zodia racului”… există deja prea multe asemănări cu regimul politic & corupția lui Mobutu Seseko ori Jacob Zuma... căci așa cum am ajuns membri UE, tot atât, dacă nu chiar și mai rapid ne putem întoarce la standarde de Lumea a III-a, la vechea angoasă post-revoluționară…