#Muntenegru - PODGORICA, fostul Titograd

CRNA GORA / Muntenegru - Ziua 1: PODGORICA 

Sunt în Muntenegru - parcă aș fi acasă, însă fără a fi cu adevărat. Peisajul e nou, inedit, mirific, sunt cuprinsă de un entuziasm și de o energie inepuizabilă, nu de plictiseala care mă anestezia când trebuia să revin în prea bine cunoscuta patrie (știu, relatările mele sunt de o obiectivitate covârșitoare !...).

Sunt o nomadă get-beget. Am trăit mult timp în România și, cu ani în urmă, doar gândul de a petrece acolo încă o zi de toamnă sau iarna mă amorțea și îmi provoca o stare nu chiar grozavă. Acum, după ani de zile de colindat lumea, ideea de a reveni în urbea natală (de preferință în perioada estivală) este binevenită, căci reprezintă o noutate, iar noutățile îmi sunt indispensabile - având în vedere că unul din cele mai oripilante lucruri de pe această lume este pentru mine, în afară de ignoranță și ipocrizie, plictisul = moarte emoțională și intelectuală.

De aceea organismul și imaginația mea lucrează fără încetare pentru a găsi noi căi de a evita plictisul din existența mea cotidiană.

Tocmai din acest motiv mă și aflu aici, în sudul Balcanilor - în misiune de recunoaștere și edificare !

Fiindcă piesa lipsă din puzzle-ul meu ex-iugoslav era Muntenegru: începem așadar  incursiunea noastră în Podgorica (în traducere liberă “sub munte”, denumire ce m-a făcut să reflectez asupra etimologiei cuvântului 'podgorie' și să-i apreciez precizia geografică), fostul Titograd, unde am ajuns pe la ora prânzului. Munții străjuiau urbea, am deslușit contururile orașului vechi (stara varoš) cu moscheile otomane, și ne-am îndreptat spre centrul epocii contemporane, dominat de clădirile tipice anilor ‘80 și ‘90.

Evident, am propus degustarea unui burek local, delicioasa specialitate turcească disponibilă în diverse variații pe tot teritoriul fostului Imperiu Otoman, din Bulgaria (banitsa) și Grecia (bougatsa) ajunsă până în Slovenia și Viena (binecunoscutul ștrudel este de fapt o adaptare a aluatului de börek și baklava…).

Dar să revin la subiect: ‘buregdžinica’ depistată era exact în centru - un local familial, în care lumea mă privea curioasă, dar prietenoasă, nu doar pentru că păream de-a locului, ci pentru că și rupeam ceva sârbo-croată.

E curios și plăcut contactul pe care îl am cu locuitorii Europei de Est - am colindat regiunea în lung și-n lat: oriunde m-aș fi regăsit, toată lumea îmi vorbea direct în limba locală, presupunând că-i înțeleg (ceea ce era adevărat doar parțial, deci 20%, însă mă descurc binișor cu rusa - combinată cu turca în zona balcanică).

M-am simțit așadar ca acasă și din acest motiv. În plus, auzind că sunt ex-vecină, localnicii se manifestă deja mult mai prietenos!

Țara pleca deja cu un avantaj considerabil, datorat experientelor & impresiilor iugoslave anterioare.

Am ajuns imediat la apartamentul modern situat la etajul 6 (de unde puteam vedea întreaga capitală) și ne-am instalat rapid - ziua era prea însorită pentru a sta în casă, asa ca am pornit în explorarea orașului.

Orașul păstrează amprenta balcanică tradițională - centrul vechi (ceea ce a mai rămas după război + reconstrucții, rânduri de clădiri ceva mai joase îmbrățișate de centura celor comuniste. Aspectul general este unul familiar, ospitalier. Desigur, nelipsit este bulevardul cu restaurate și baruri cu terase noi-nouțe, unde tinerelele doresc să impresioneze prin cantitatea de machiaj, iar tinereii, prin mobilul și cheile mașinii - până aici, totul ca în România…!

După “vizitarea” cartierului administrativ, a zonei Podului Millennium și a noii Catedrale Ortodoxe a Învierii, am revenit în inima centrului: pe un alt bulevard ne-am fortificat cu un espresso și am avut norocul sa identific o cofetărie cu prăjituri și fursecuri excelente !! Iar pentru cină am ales restaurantul духовник центар (Duhovnic Centar), un restaurant decorat în stil ortodox (foarte original), ce oferea meniul dictat de calendarul religios (am aflat stând de vorbă cu ospătărița); iar în martie, după cum era post, și meniul era asemenea - ceea ce nu însemna că localul era mai puțin populat, dimpotrivă ! În fond, e și normal într-o țară în mod tradițional ortodoxă. Eu m-am bucurat că religiozitatea clienților nu era criteriu pentru a-i servi - pentru ca nici noi nu suntem ușă de biserica, vorba aceea! Evident, acesta ar fi o cerință totalmente aberantă în ziua și în contextul economic de astăzi. Bucatele însă au fost divine - așa cum ne și închipuisem, judecând după ambientul ce promitea revelația...! 

Și pentru a încheia cu succes prima seară am ales restaurantul-bar ‘La Scala’ (unde am degustat vinul alb Krstać și cel roșu Vranac) - o atmosfera totalmente estică!! Muzică de club, bar elegant, service impecabil. Abia asteptam ziua nr. 2 a sejurului muntenegrean - planuri aveam destule.