#politica et #hiperlideri in #europa actuala

HIPERLIDERI, HIPOPARTIDE și hiporațiune

Se vorbește de un nou contrast în politica mondială: hiperleadership și hipopartide.

Acest nou concept de leadership este foarte prezent în politica internațională în momentul de față: în Europa, acești lideri carismatici capabili de a manipula mulțimea spre decizii aparent contrare uzanțelor sunt Macron, un reprezentant al elitei intelectuale, nu al maselor; Salvini, un extremist de dreapta ce mizează pe gradul de saturație al populației față de actuala politică europeană, și Orban, care și el și-a creat un apanaj în ideea de patriotism, antagonizând "Europa", prezentată ca dușman al poporului.
La nivel mondial, exemplele sunt multiple, unele deja legendare, ca Putin, Kim Jong-Un sau Xi Jinping, altele aspirante la statutul de legendă: Erdoğan, într-o eternă relație "love/hate" cu Europa sau Trump, care, grație deciziilor sale contrare oricărui bun simț politic, diplomatic (vezi relațiile cu Iranul) ori democratic, se vrea capul unei noi Americi, mai puternice și mai impunătoare ca niciodată.

În România, vremea hiperliderilor a cam trecut, persistând încă acel iz de alergie a tot ce are de-a face cu un totalitarism prea evident (ceea ce nu exclude acceptanța față de oligarhia corupților școliți în sălbăticia anilor '90).

S-a dorit însă concentrarea puterii în jurul figurii corupte a lui Monsieur Dragnea, care, din pricina sentinței de 3,5 ani la răcoare, este condamnată la o rușinoasă pauză politică.

În această "ecuație" există însă unele ne- ori semi-cunoscute: căci s-au creat precedente, numeroase sentințe din cazurile de corupție din ultimii ani transformându-se în "pedepse" teoretice, soldate cu un minim sejur după gratii.

Iar în ceea de privește "epitetul" utilizat pentru calificarea sentinței în cauză, mai exact termenul "rușinos" - ei bine, și aici avem de-a face cu percepții interpretabile și variabile în timp… Deoarece unii corupți au reușit să pretindă revelații post-închisoare și să-și prezinte sejurul la mititica drept etapă sine-qua-non în "evoluția" unui politician/om de afaceri de succes - de la Școala Vieții la Școala Închisorii… Avem și cazuri ce demonstrează contrariul, dar mai degrabă din motivele greșite (exemplu concludent: Adrian Năstase).

Cazul Iliescu este undeva la mijloc - căci vorbim de un maestru în schimbarea justiției...

un cameleon forjat în vremuri de ignoranță politică, dar nicidecum un lider sau hiperlider, ci unul dintre golpiștii din '89, acuzat pe bună dreptate de crime împotriva umanității.

Europa însă pare să se reorienteze înspre aceste figuri extreme, apărute pe baza impotenței partidelor istorice: SPD în Germania, PD în Italia, PS în Franța, PP în Spania.

Un fenomen, până la urmă, logic: în Italia, de exemplu, se preferă dorința de acțiune și frazele scurte și concrete ale lui Salvini în defavoarea unui Partid Democratic mai bine intenționat, însă încurcat în propriile cuvinte (nici măcar Zingaretti poate remedia situația).  

Lumea și-a pierdut și răbdarea, și speranța în promisiuni istorice, dar irealizabile: astfel se explică apariția unor relativ noi partide de succes, chiar dacă de orientare extremă dreaptă - Vox în Spania, Liga lui Salvini (ce nu doar promite, dar acționează conform propriei ideologii și deci împotriva imigrației, fenomen prost gestionat de către stat și uneori puțin tolerat de către populație), noua Grupare Națională sub conducerea lui Marine Le Pen, cât și un mai discret, însă constant și persistent AfD în Germania.

Noile partide de iz populist au avut, din pricina excesului de zel teoretic și eșecului practic, un succes temporar: Podemos, în Spania, este cam de 6 ani într-o constanta luptă cu morile de vânt, iar Movimento 5 Stelle, după o ascensiune vertiginoasă și introducerea mult așteptatului "reddito di cittadinanza" însumând uneori mai puțin din jumătate din cifra promisă, se află în cădere liberă.

Nu e de mirare că votanții sud-europeni se îndreaptă în acest caz spre partidele mai puțin corupte decât cele tradiționale, dar și cât de cât în stare să-și onoreze promisiunile: este cazul lui PSOE în Spania, iar în România, ca reacție naturală (deși tardivă!!) la excesele PSD-ului, șansa a fost de partea PNL-ului, istoricamente nu mai curățel decât PSD-ul (cazurile corupților PNL-iști de la Iași, cel puțin, sunt de neuitat!), dar, în orice caz, cu ceva mai multă vechime în câmpul muncii decât "tinereii" de la USR sub oblăduirea unui bine-intenționat, însă prea puțin carismatic Cioloș...

Concluzia este clară: discursurile obositoare și limba de lemn ce impresiona, sau mai degrabă amețea în anii '90-2000, nu mai au eficiența de altădată în epoca dominată de social media și de lipsa de timp… cel ce are sloganurile cele mai scurte, țipă mai tare și adresează problemele cele mai stringente, acela triumfă - viziunea pe termen lung e la modă doar în Nord, ca în Germania, unde Verzii și interesul pentru mediul înconjurător au triumfat la alegerile europene, nu și în sudul și estul Europei, unde corupția și lipsa generală de fluidități duce la o previzibilă lipsă de răbdare a societății civile… figura cea mai de succes aici este fără îndoială Salvini, ce nu se sfiește să se prezinte cu un crucifix la mitinguri și să determine mulțimea să-l fluiere pe pacificul pontifice…

Vremea ideologiilor a apus, iar încurajările iluministe de a pune Rațiunea mai presus de orice nu mai au demult ecou...