#voiaj in #croatia #istria pe urmele #istro-românilor...

Istorie, euforie și emigrație - ISTRIA

Arena romană din anul 81 d.Hr. plină ochi de suporteri care mai de care înfocați. Muzică la maxim, o euforie extraordinară… în tribune, în arena pe care o puteai călca fără represalii din partea gardienilor ce păzeau ecranul menit proiectării filmelor din cadrul celui de-al 65. Festival de Film din Pula, Croația.

Istria, mai exact, un ținut cu o semnificație deosebită pentru subsemnata. Și un nume de oraș impronunțabil atâta vreme de către cartografii români, ce foloseau varianta italiană pentru hărțile comuniste autohtone: Pola.

Finala Cupei Mondiale de Fotbal din Rusia a.c. a fost prilejul ideal pentru a experimenta funcția inițială a acestui colos arhitectonic păstrat în mod admirabil de-a lungul a aproape 2000 de ani… ieșind din labirintul de căsuțe joase ce coboară înspre coasta adriatică, imaginea forului roman impresionează nespus!...

Era primul punct pe care doream să-l văd imediat după sosire: era seara, arena iluminată, iar pregătirile pentru festival în toi.

Am adorat acest omagiu roman în miniatură, de pe înălțimea căruia se observa marea, centrul vechi împânzit de edificii istorice, străpuns parcă de ulițe cu plăcuțe bilingve: în croată și în italiană. Și cu toate că acest centru se poate parcurge în câteva ore, am fost ispitită să revin aproape în fiecare zi…

Însă farmecul Istriei nu se datorează doar Mării Adriatice… așezările în sine exercită o atracție irezistibilă pentru călătorul iubitor de Mediterana, de Balcani… dar și pentru turiștii “de masă", ce părăsesc Europa de Vest sau Nord în căutarea de destinații sudice la prețuri mai avantajoase decât Italia ori Spania (căci Turcia a pierdut deja puncte în ochii Vestului). În acest caz, tot ceea ce importă pentru această categorie este PLAJA. Pe drept cuvânt, un atu al Croației, care, asemeni Greciei, frapează prin plaje înguste, “individuale” aproape, care, în opinia mea, contrastează vehement cu giganticele suprafețe vitroceramice oferite de țărmurile românești ale Mării Negre.

În Istria am sesizat un turism de plajă ce desconsideră aproape în totalitate așezările urbane atât de încântătoare: Pola, Rovinji (Rovigno, pentru italieni) sau Poreč (Parenzo), vechi așezări romane și ulterior venețiene de o frumusețe rară… turiștii preferă însă Fažana sau Peroj, cu plajele lor nesfârșite, campinguri și terase răzlețe…   

La o primă vedere, Istria arată promițător - în fond, atâta vreme cât turismul furnizează locurile de muncă râvnite până în satele din inima Croației, lucrurile ar trebui să meargă înspre mai bine, teoretic...

În anii precedenți intrării Croației în UE, chiar și cei care trecuseră de a doua tinerețe căutau posibilitatea de a începe o noua viață profesională în afară, cu predilecție în Germania. În Berlin nu o singură dată am cunoscut și auzit de cazuri de căsătorii aranjate, pentru ca un cap de familie să fie capabil să ofere rudelor sale de acasă un trai decent. Ceea ce Europa de Est te învață este fără doar și poate Supraviețuirea - principiile sunt lăsate la latitudinea fiecăruia… iar toate acestea, într-o țară care, conform spuselor lui Franjo Tuđman după independență, nu este în nicio privință mai prejos decât vecina Italie… doar o mică parte din afirmațiile lui Tuđman a devenit realitate, iar întrebarea retorică adresată destinului “de ce oare?” nu își are rostul; vinovată este plaga balcanică a.k.a. corupția, politicienii, auto-sabotarea sistematică post-comunistă...

Dar să revenim la prezent: eram curioasă în privința noii generații de croați, cei care abia au făcut primii pași în câmpul muncii. Iar curiozitatea avea sa-mi fie satisfăcută în timpul călătoriei spre Poreč, când am cunoscut câteva tinerele doritoare de a se aventura pe drumuri europene: mai precis - de a lucra în Spania. Motivul era logic: munca în turism (pentru o companie olandeză) era plăcută, însă nu grozav de bine plătită (fapt confirmat în varii ocazii; rezultatele sondajelor informale ar fi: ceva mai mult de 40h lucru/săptămână = 600€/lună), iar circumstanțele sociale - limitative. Într-un cuvânt: puține perspective de viitor. Sună cunoscută fraza? Evident, se poate aplica unei sumedenii de țări sud- și est europene…

În Croația, ca și în Ro, se trăiește bine când se lucrează ori la stat, ori cu străinătatea - nu este de mirare că, exact ca și în Grecia, toată lumea se înghesuie să-și posteze apartamentul pe AirBnB (firește, dacă își permit investiția inițială în renovare, echipare și eventual Netflix - aici, ca și la capitolul preț pe noapte, standardele vest- europene se respectă).

Căci potențialul turistic există, iar proximitatea cu Italia îi conferă Istriei statutul de “rudă" la tarif accesibil, ceea ce convine nu doar lucrătorilor hotelieri ori din gastronomie, înarmați cu o limitată, însă cu atât mai eficientă italiană, engleza, germană, uneori spaniolă și rusă/poloneză din oficiu (norocul moștenirii lingvistice), dar și turiștilor lipsiți în genere de aprofundate cunoștințe geografice ori istorice, dar care vin atrași de raportul calitate-preț.

O chestiune pe care o urmăream de mult și care mi-a ieșit în cale printr-o fericită coincidență este chestiunea istro-românilor, și al dialectului lor. Într-o cafenea din apropierea portului din Pola am avut ocazia de a avea o discuție interesantisimă cu un membru al acestei comunități medievale, legendare pentru mine: un medic originar din satul Šušnjevica, una dintre așezările istorice ale istro-românilor.

Faptul că noi, locuitorii Balcanilor avem atâtea în comun din atâtea puncte de vedere nu este o noutate - cu toate acestea, cazul istro-românilor este unic, nu atât din cauza rădăcinilor, ci mai ales din pricina limbii, atât de reprezentative pentru soarta unei etnii aparte, ce a reușit să-și conserve, să-și adapteze moștenirea lingvistică în pofida traiului departe de origini… un destin în care mă regăsesc oarecum...